Legătura dintre suferință și cunoaștere străbate diferite tradiții culturale. Geneza o afirmă prin păcatul strămoșesc: cunoștința binelui și răului implică, drept consecință, suferința, boala și moartea. Invers, prințul Siddharta intră pe calea Trezirii după ce devine conștient de prezența răului în lume, apoi se supune mortificării pentru a dobândi Nirvana. În hermetism și mitologii este universal prezentă supoziția relației dintre încercare și înțelepciune, căci nu există cunoștință fără suferință, fără a lua act de rău printr-o experiență proprie. Uneori durerea este condiția prealabilă a înțelegerii, alteori – ca în tradiția vetero-testamentară – este consecința ei fatală.
Despre ce fel de înțelegere sau cunoaștere este vorba? De departe cuvântul esențial nu pare să fie adevărul din moment ce găsim ușor exemple precum logica sau, în general, știința, în care enunțurile și valoarea lor alethică sunt cu totul independente de orice experiență subiectivă. Adevărul este o valoare fundamentală și pentru științele polițienești – de la stabilirea faptelor prin deducție până la măsurarea sincerității unui acuzat prin controversatul poligraf. Iată logica și poliția intim corelate!
Pentru a avea o judecată (juridică, morală, filosofică) trebuie să se adauge și altceva, adevărul fiind cu totul insuficient. Adevărul – el însuși – nu te face să suferi, adevărul nu doare, așa cum se spune, ci semnificația lui. Durerea este un act hermeneutic.
Așadar, cunoștința „binelui și răului” – cea despre care vorbește și Geneza, cunoștința algică (dătătoare de durere) ține de o altă capacitate a minții noastre, de înțelegere sau de comprehensiune, cum s-a spus de mai multe ori. Adevărul pur nu este niciodată dur, nu e în nici un fel, e în afara oricărei senzații fizice sau sentiment moral, și tocmai de aceea s-a putut imagina un intelect pur – al adevărurilor pure, lipsit de orice conotație existențială.
Se impune o rectificare. În Grădina Edenului nu este absentă cunoașterea, ci cunoștința binelui și răului. Mai mult, se poate spune că Adam și Eva erau în posesia adevărului: Dumnezeu însuși le este accesibil, Adam dă numele lor adevărat lucrurilor care-i ies în cale printr-un soi de intuiție absolută, Adam și Eva sunt în posesia unor cunoștințe practice din moment ce ni se dă de înțeles că viețuitoarele pământului au fost create pentru a-i hrăni. Nu te poți hrăni cu pești dacă nu știi să pescuiești!
Nu despre adevăr e vorba aici, ci despre cunoștința binelui și răului, altfel spus despre o interpretare, despre o semnificație morală, despre înțelegere, despre o conotație – pozitivă sau negativă – a faptelor. Există o cunoaștere edenică despre care, spre deosebire de Blaga, cred că e realistă, faptică, științifică, neconotată. Suferința (dar și bucuria) este o interpretare subiectivă a stimulilor, dovadă că organismul nostru se surpă continuu fără să atingă pragul de durere până atunci când, într-o formă sau alta, ia cunoștință de ravagii. Unii yoghini își pot inhiba această conștientizare suportând vătămări care pe orice om normal l-ar face să urle de durere. De altmintei organismul nostru „știe” să se apere de durere întrerupând circuitul cunoștinței în contexte dramatice. Pentru a nu pieri de durere ne pierdem cunoștința total sau parțial, aceasta din urmă producându-se printr-o infuzie de endorfine care blochează perceperea durerii, printr-o pierdere temporară a cunoștinței durerii.
Dumnezeul biblic îl oprește pe om de la cunoștință, de la o interpretare morală sau filosofică, nu de la cunoașterea adevărului. Cine știe dacă Adam nu este doar un nume colectiv, dacă oamenii nu se nășteau, trăiau și mureau și în timpul edenic ca și acum, doar că, lipsiți de cunoștința binelui și răului, lipsiți de o înțelegere conotativă, dotați doar cu una denotativă, nu judecau aceste lucruri în orizontul binelui și răului, le luau ca atare, așa cum sunt – nici bune, nici rele. Și astăzi putem întâlni persoane apropiate de tipul paradisiac, oameni pentru care „lumea e așa cum este”, „nici bună, nici rea”, pentru care ceea ce se întâmplă se întâmplă etc. Încercările de suspendare a conotației, a interpretării morale, a judecății se circumscriu dorinței de reinstaurare a Paradisului, ceea ce le condamnă să rămână prin definiție incomplete câtă vreme tocmai o prealabilă cunoștință a binelui și a răului le-a pus în mișcare, chiar dacă una de ordinul doi care alocă răul înseși acestei cunoștințe, iar binele – absenței ei.[1]
În ciuda acestei diferențe, putem constata o tendință a unor filosofii de a folosi adevărul, mai precis exprimarea lui cât mai riguroasă într-un scop terapeutic. Într-o asemenea perspectivă adevărul se vădește drept „cunoștința” cea mai neutră, cea mai amorală, cea mai independentă de orice semnificație – astfel că se poate imagina drept calea cea mai eficientă de eliberare de suferință. Rostirea clară și fermă a adevărului – în privința ta și a altora – te poate vindeca de orice durere morală, produsă – după cum s-a văzut – prin forța conotațiilor. Simpla rostire seacă, corectă gramatical și logic, transformă o nenorocire într-o problemă de sintaxă și într-un tip de raționament. Până și cele mai mari remușcări pot fi depășite printr-un descriptivism polițienesc și logic al crimei făcute.
Spre acest tip de adevăr tindeau – în filosofie – scepticii și stoicii, spre un adevăr care, rostit cât mai aproape de litera lui, extirpă orice „spirit” cu care-l înzestrează ființa umană. Căci, spiritul și nu corpul adevărului ne face să suferim.[2] Conștiinței algice sau dolorifice i se opune un adevăr anesteziant. Așa cum repetarea la nesfârșit a câte unui cuvânt duce la pierderea sensului său, repetarea – cât mai riguroasă a adevărurilor – duce la pierderea semnificației lor.
Ambițiile acestor terapii alethice nu pot depăși limitele unei anumite circularități câtă vreme se stabilește în premise valoarea existențială a rostirii adevărului ca atare, a enunțării lucrurilor așa cum sunt. Suspendarea judecății și judecata încrezătoare cu privire la un Bine ultim al universului au, cred stoicii și scepticii, anumite virtuți „morale” sau existențiale – ceea ce „viciază” în mod esențial însăși rostirea adevărului ca atare (prin definiție pur denotativ, amoral, non-signifiant). Aceeași obiecție se poate aduce filosofiei analitice: exercițiul reducerii propozițiilor la sensuri și non-sensuri, al eliberării lor de semnificațiile vagi – pe „temeiul” cărora se edifică filosofiile, religiile și moralele lumii – este dublat (și subminat!) de un interes terapeutic, de supoziția că toate suferințele provin dintr-o neînțelegere, dintr-o deformare sau suprainterpretare a adevărului.
Obiectul comun al filosofiei, religiei și moralei nu este adevărul, ci cunoștința, o cunoștință – cum am văzut – dolorică în esența ei. Doar în contextul unei înțelegeri sau cunoașteri de acest tip exprimarea pură și simplă a adevărului poate avea virtuți terapeutice întrucât promite să ne elibereze tocmai de semnificațiile conotative ale enunțului prin focalizarea pe sensurile lui denotative. Promisiunea nu va fi însă niciodată realizată pe deplin – tocmai pentru că este determinată de un scop curativ.
Iisus spune: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, unde adevărul este doar un termen mediu, el nefiind prin el însuși suficient. Adevărul fără Cale și fără Viață nu aparține religiei. Și nici filosofiei sau moralei. Aparține în schimb științei, logicii și poliției! Relativ mai nou aparține analizei logice a limbajului – de n-ar fi valoarea eliberatoare pe care aceasta i-o atribuie proferării adevărului, ceea ce o face să fie o interpretare și deci o filosofie terapeutică, asemenea stoicismului și scepticismului.
[1] Incompatibilitatea dintre durerea fizică sau morală și adevăr, faptul că ele țin de alte circuite neuronale este întărită și de căderea în desuetudine a torturii ca metodă de obținere a adevărului. Inumanitatea practicii a pledat doar într-o anumită măsură în favoarea excluderii ei. Mult înainte de a se impune valoarea respectului față de orice persoană, înșiși inchizitorii care „cercetau” adevărul au realizat că metoda este una cât se poate de failibilă. Sub amenințarea sau în prezența durerii, oamenii spun fie ce doresc să audă acuzatorii, fie rezistă până la moarte fără să-și recunoască vina – reală sau imaginară! Ori își pierd mințile (sau cunoștința) – această reacție fiind o altă dovadă că adevărul și durerea nu pot funcționa împreună.
[2] De altfel, chiar virtuțile expiatoare ale pedepsei se bazează tocmai pe această transpunere în domeniul faptelor a greșelilor comise. După ce ai fost condamnat printr-o judecată (juridică, morală sau religioasă), ispășirea se realizează într-un cadru penitenciar unde faptele comise își găsesc un echivalent în faptele îndurate.
Acest text a apărut în numărul curent, din august, al revistei Argeș.
Ilustrația: Eugène Burnand – Via dolorosa (1905)
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 