Slăbirea – până la dispariție – a credinței religioase, așa-numita „moarte a lui Dumnezeu” nu se datorează nici pe departe succesului științelor naturii, așa cum se consideră îndeobște, măririi gradului de „luciditate” sau dezvoltării gândirii logice ori critice. Oamenii sunt la fel de naivi, ignoranți și ilogici ca întotdeauna. În plus, există oameni de știință care se împacă foarte bine cu dogma religioasă, ba chiar găsesc argumente în chiar viața naturii pentru a demonstra existența lui Dumnezeu. Și invers, teologi care apelează la „dovezi” sau imagini din câmpul științelor naturii. Însuși evoluționismul a fost acomodat cu creaționismul.
Nu, lovitura de grație dată… Grației divine îi aparține… psihiatriei. Relația dintre apariția și impunerea psihiatriei în universul omului și scăderea credinței religioase sau modificarea ei într-un sens complet alegoric, simbolic, metaforic (adică lipsit de credința în realitatea fizică a obiectelor credinței) este esențială. Acest raport este, cred, invers proporțional: cu cât psihiatria se impune, cu atât credința în Dumnezeu scade.
În definitiv, e și firesc să fie așa. Ambele, atât credința (cel puțin credința creștină) cât și psihiatria se bat pe același teritoriu: cel al nebuniei. (Căci înțelepciunea oamenilor este nebunie în ochii lui Dumnezeu, iar înțelepciunea lui Dumnezeu este nebunie în ochii oamenilor. Sf. Pavel).
Să mă explic. Din nou nu contează cât înțelege omul de azi din adevărurile psihiatriei (dacă putem vorbi, în acest domeniu de certitudini), fapt este că credința religioasă – cel puțin în accepțiunea ei tare – a fost complet discreditată de psihiatrie! Mai precis, nimeni, inclusiv preoții, inclusiv cei mai mistici dintre călugări, nu-l va mai lua în serios pe un individ care susține că „l-a văzut pe Dumnezeu” sau că a fost răpit la ceruri sau că „i-a vorbit Dumnezeu” sau că „s-a luptat cu îngerul trimis de Dumnezeu” sau că i s-a arătat Iisus și alte minuni de acest fel. Primul gând va fi să sune la urgențe psihiatrice. Al doilea gând la fel. Al treilea – același. (Într-adevăr, și înainte exista o suspiciune în rândul părinților privitoare la aceste susțineri, ei le puneau pe seama intervenției diavolului și recomandau prudență în luarea în serios a viziunilor chiar de către cel care avea impresia că le suferă. Cu toate acestea, în urma unor verificări atente – se putea ajunge la concluzia că un om este agentul sau pacientul unei minuni, cazuri în care era canonizat, sanctificat etc. O asemenea posibilitate nu mai există azi.
Credința a ajuns ceva absolut simbolic. Nimeni, nici cel mai înverșunat credincios nu va crede ad litteram adevărurile de credință. Le va lua într-un sens pur simbolic. Rugăciunea e normală atâta vreme cât nu-ți răspunde nimeni de la celălalt capăt al firului. În acest caz ești un simplu credincios evlavios și lăudabil. Dacă-ți și răspunde cineva atunci devii caz de nino-nino, susceptibil de a fi un nebun periculos.
Observați diferența? Orice s-ar spune, oricât de mult s-ar crede că oamenii cred în continuare, de fapt nimeni nu mai crede în substanța, în obiectualitatea, în realitatea adevărurilor de credință. Iisus nu mai poate reveni niciodată pe pământ pentru că ar fi imediat internat la spitalul de boli nervoase (o, vremuri! ce dulce pare, din această perspectivă, Răstignirea!) În loc de răstignire, cămașa de forță, în loc de Patimi – Tranchilizantul.
Nici măcar Dostoievski nu îndrăznește să-și imagineze a doua venire a Mântuitorului în timpurile sale, în secolul XIX, o plasează în vremea Inchiziției. Bulgakov însă folosește din plin opoziția credință – psihiatrie ca substitut perfect actual pentru mai vechea (și depășita) opoziție credință-necredință.
Ultimul filosof care vorbește într-un mod personal despre Dumnezeu și Diavol este Friedrich Nietzsche, care și scrie un fel de Evanghelie – Așa grăit-a Zarathustra. Dar Nietzsche înnebunește și își petrece ultimii zece ani în cea mai mizerabilă nebunie. Nu e profund revelator faptul că filosoful morții lui Dumnezeu – este deopotrivă un caz de patologie psihică?
Suspectez că nici cel care se pretinde creștin nu crede cu adevărat în realitatea prozaică, propriu-zisă, de fapt a existenței Mântuitorului. E vorba mai curând de atașarea la o anumită tradiție, la un simbolism, la o comunitate ritualică. Iisus e valabil într-un trecut „imemorial” – de îndată ce se vorbește despre actualitatea lui Iisus, adică dacă și-ar imagina, în zilele noastre, în prezent, că un copil oarecare, născut într-un orășel de provincie (sau în Capitală, nu contează), că este fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu însuși, că va muri și că va învia – lucrurile s-ar schimba dramatic. Cel care i-ar propune un asemenea exercițiu de imaginație – ar fi considerat „nebun” chiar de către cel mai fervent credincios.
Imagine: Hieronymus Bosch, Corabia nebunilor. Sursa: aici
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
