Trăim azi, cu toții, în epoca post-adevăr? Într-un anumit sens da! Oamenii de azi, nu doar unii, ci majoritatea sau chiar toți, nu mai cred în adevăr. A nu crede în adevăr, nu înseamnă așa cum se subînțelege de obicei, a nu crede că există enunțuri adevărate și false, asta e o prostie, toți credem în valorile de adevăr – logice, matematice, în 1 și 0.
În ce nu mai crede nimeni azi? În puterea adevărului. În puterea adevărului, a cunoașterii de a elibera, de a mântui, de a salva. Nimeni nu mai crede în cunoaștere ca gnoză, adică tocmai în ceea ce era sarea adevărului. Acum, vorba Apostolului, această sare și-a pierdut puterea și putem turna oricâtă deasupra ‘cunoașterilor’, a enunțurilor cu valoare 1, căci vor rămâne insipide, fade, serbezi, plictisitoare.
Insipid? Termenul nu e întâmplător. Căci pe latinește sapidus vine de la sapere (de unde și sapiens) care înseamnă deopotrivă a cunoaște, a fi înțelept, a discerne, a judeca, dar și a avea gust. (Legătura originară dintre cele două sensuri o putem constata și azi privind triburile ‘primitive’: cei înțelepți sunt cei care știu să distingă cel mai bine între ierburile bune și cele otrăvitoare – mirosindu-le, gustându-le; dar chiar și la popoarele ‘civilizate’ până nu de mult – mirosul și gustul erau principalele instrumente prin care medicii puteau distinge diferitele afecțiuni ale umorilor pacienților; gustul și mirosul erau singurele aparate cu care le erau dotate ‘laboratoarele de analiză’).
Pitagora, Parmenide, Socrate, Platon și Iisus puteau să le spună ciracilor lor, fiecare în felul lui: Adevărul vă va face liberi / Vă va vindeca / Vă va dărui nemurirea sau, cel puțin, în versiunea slabă a soteriologiilor stoice sau epicureice: vă va face fericiți.
Adevărul a avut întotdeauna o valență șamanică, magică, era o ‘putere’ augmentatoare, nicidecum ceva de tipul ‘taci-și-nghite’, așa cum ne imaginăm azi, ceva care-ți închide gura. Singura gură pe care o închidea adevărul era cea a vrăjmașului tău, a bolii, a morții, a răului. Adevărul era arma cea mai zdrobitoare, era ‘nucleara’ care distrugea Răul. Adevărul nu era Binele, era arma, instrumentul, pharmakon-ul Binelui. Cunoașterea a fost mult timp legată de o stare de transă, de o ieșire din sine care era ajutată de folosirea anumitor mijloace psihedelice (soma, alcool, gazele de la oraculul Pythiei) într-un mod la fel de eficient pe cât era rezolvarea exercițiilor și problemelor de matematică. Astăzi însă alcoolul și drogurile au devenit, ca și matematica, scopuri în sine sau – în cazul primelor – ‘mijloace de recreere’). Nu, adevărul însuși era un mijloc, dar nu de recreere, ci eventual de re-creare.
Pe scurt, adevărul era terapeutic, salvator, întăritor. De aceea, metodele de ‘descoperire’ a adevărului erau cel puțin la fel de prețuite precum metodele de obținere a aurului (și uneori legate, precum la Bacon). De aceea ‘metoda’ promisă de Descartes era așteptată de contemporanii lui ca pâinea caldă, în felul în care – mutatis mutandis – ne-am raporta azi la ‘metoda’ pe care, să zicem, ne-ar livra-o Elon Musk, metodă prin care să devenim… ‘cei mai bogați oameni ai plantei’. Sau în același fel care ne face să deschidem azi anunțurile care încep astfel: află metoda prin care te poți vindeca de… / scăpa de… / îmbunătăți…
Metoda lui Descartes promitea că, prin ea, oamenii își vor putea însuși ‘știința universală’, temeiul tuturor științelor din lume, literalmente întreaga cunoaștere. Evident, dincolo de plăcerea pe care ne-o dă prin ea însăși ideea de a fi atotcunoscători, măcar într-un înțeles terestru, sensul principal era, și la Descartes, unul medical, terapeutic (nu întâmplător scopul principal al tuturor acțiunilor lui era găsirea locului de întâlnire a sufletului cu corpul, glanda pineală, locul magic, ‘centru al pământului’, Shambala lăuntrică pe care, stăpândind-o, puteai să speri că poți manevra după libera voință acest mecanism numit corp).
Filosofia ‘raționalistului’ Descartes are un profund filon gnostic, iar eu cred că succesul ei se datorează tocmai acestui gnosticism intrinsec ei. Prin cartezianism gnosticismul – curentul obscur, subteran, reprimat, refulat al gândirii europene – găsește o superbă cale de a ieși la suprafață și de a se impune ca filosofie centrală (ideile principale ale filosofiei carteziene sunt gnostice, începând de la supoziția privitoare la un ‘demiurg rău’ până la dualismul radical suflet corp, dualism care reflectă de altminteri dualismul metafizic, cosmologic, de tip gnostic căci ipoteza unui dumnezeu dublu se menține pe tot parcursul Meditațiilor, nu e prezentă doar la începutul lor…, și până la ideea că omul are o scânteie divină în el: ideea de ființă perfectă și voința infinită care, bine orientată, îl face asemenea lui Dumnezeu, evident Dumnezeului bun, iar prost orientată îl face fantoșa unui demiurg rău și înșelător).
Cine mai crede azi în această putere – salvatoare, miraculoasă, terapeutică – a adevărului? Ca să vorbesc profetic: Adevărul e mort iar noi toți suntem ucigașii pentru că am sugrumat în noi credința în puterea lui.
Căci – tot profetic – ‘dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.’ (Matei 5: 13)
Într-o epocă a postadevărului filosofia – demisă din aspirațiile sale terapeutice – îmbracă, umil, hainele cenușii ale ‘ sfetnicului’ puternicilor zilei, ale consilierului, a cărui imagine emblematică rămâne Seneca – consilierul unui nebun care-i poruncește să se omoare.
Sursă imagine: Giorgio Ghisi (1520-1586) Alegoria vieții omului (după Rafael)
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 