Horia Vicențiu Pătrașcu

O idee preconcepută, de natură filosofică: originea este unitate. De fapt, bunul simț ne spune că, mergând înapoi, spre rădăcini, vom da de o infinitate de fibre care, la rândul lor, se ramifică, fiecare în parte, într-o diversitate nesfârșită: o infinitate de infiniți. Câțiva filosofi, continuând filonul gândirii mitologice eline, au înțeles acest lucru: Heraclit, Thales, Anaximandru, Democrit. Restul, influentați de gândirea egipteană împlinită în monoteismul iudeu au afirmat, printr-o răsturnare a datelor furnizate de observație și de rațiune, unicitatea originii. În sensul acesta, da, Platon (dar și Parmenide) este un plagiator  al lui Moise, așa cum spun Philon din Alexandria și Iustin Martirul. Din fericire, filosofia greacă mai are un filon în afara celui idealist, de sorginte egipteano-iudaică, este vorba de filosofia mitologică, filosofia necoruptă, filosofia care continuă gândirea mitologică – aceea care nu reduce existența la un singur principiu, ci constată multiplicitatea infinită a „principiilor” ei, natura ei com-pusă, filosofia atomistă. O filosofie care avea să răzbească, abia după două milenii, din nou, în Europa, sub chipul postmodernismului.

Fiindcă în Europa a învins idealismul egipteano-iudeo-platonic-creștin noi toți concepem regresia ca fiind o întoarcere la unitate. Un simplu experiment de gândire ne arată că arborele nostru genealogic se divizează de îndată ce privim înapoi, la părinții noștri, ramura fiecăruia dintre ei, divizându-se, la rândul ei, în altele două și tot așa până când acea presupusă esență a individualității noastre se diluează, ca picătura unei picături, într-un ocean nesfârșit, de legături, ciocniri și întâlniri întâmplătoare de atomi – perfect suprinse în clinamen-ul lui Epicur și Lucrețiu. Experiența ne arată, așa cum o spune și Lucrețiu, că unitatea sunt chiar eu, această agregare de moment a unor infinite posibilități. Dacă vreau să-mi închipui că între mine și originea îndepărtată a universului există un lanț de cauze și efecte neîntrerupt, sunt constrâns să văd cum acest lanț se „rupe”, cu fiecare verigă, în altele două, și tot așa până la un noian de diviziuni. Formula matematică a regresiei la origine este doi la puterea infinit –  iată, deci, demonstrația clară a faptului că nostalgia originilor este o simplă iluzie a minții noastre. Iluzie care mă face să cred și că ceva din mine (poate chiar eu însumi) va supraviețui în copiii copiilor copiilor copiilor copiilor mei, că progenitura mea va duce mai departe ființa mea. Însăși progenitura îmi arată, prin toate mijloacele, cât de mult mă înșel, căci de la primul nivel al procreației, copiii proprii, chiar fără să se străduiască câtuși de puțin (nemaivorbind de faptul, des întâlnit, când chiar se străduie) îți arată, îți dovedesc că nu au nicio legătură cu tine. Unitatea este chiar în vârful arborelui genealogic, ești tu însuți, în fiecare clipă a acestui prezent, rădăcinile tale se divizează la infinit ca și vlăstarele cărora le ești rădăcină. Unitatea nu este nici în trecut, nici în viitor – este acum, în acest prezent, este chiar individualitatea. Prezentul este momentul în care individualitatea ta este cu adevărat indiviză, indivizibilă, de îndată ce treci spre trecut sau spre viitor, individualitatea ta se divizează la infinit, dar este suficient să spunem că se divizează pentru a înțelege că dispare. Doar în acest moment, pe durata vieții tale, ești o unitate indiviză, indiviziunea individualității este o clauză viageră. Iluzia egipteano-iudeo-platonică că originea este unitatea ne face să ignorăm prezentul, cu adevărat unitar al individualității noastre, deși temporar unitar, și să ne refugiem într-o pretinsă unitate a originii proiectată fie în trecut (vârsta de aur) fie în viitor (sub forma restaurației mesianice). Dacă Dumnezeu este unitatea, atunci singurul moment în care ești cu adevărat dumnezeu (într-un sens slab, temporar) este acum, în prezentul limitat al individualității tale, în prezentul în care înclinația accidentală și ciocnirile haotice, absolut întâmplătoare ale atomilor, au făcut și fac permanent să se constituie această individualitate unitară, perfect conturată, armonioasă și deplină precum a unei zeități.  Să revenim la gândirea mitologică, la filosofia mitologică unde divinitatea este concepută ca divinitate acum și aici, ca peras, ca limită a prezentului, căci fibrele ascendente și descendente ale fiecărui zeu se multiplică, relațiile mitologice sunt, într-adevăr infinite, iar unitatea este realizată numai în clipă, ca prezent. Există un timp în care un zeu nu mai este sau nu este încă zeu – trecutul și viitorul. Nu doar că zeii sunt născuți, deci nu sunt din eternitate, dar divinitatea antecesorilor lor este discutabilă sau inactuală (titanii), iar divinitatea succesorilor nu este niciodată garantată. Așadar divinitatea ține, în gândirea mitologică, de actualitate, de prezent, de clipa de față.

Din această gândire mitologică trebuie să reînvățăm că divinitatea noastră este a clipei prezente, a actualității, că trebuie să înjugăm atât trecutul cât și viitorul la carul Acum-ului, și nu, cum facem de obicei, să punem Acum-ul înaintea viitorului și trecutului, blocând astfel orice mișcare autentică a individualității noastre.

*

Adaug etimologia cuvântului zi[1] care, evident pentru români si neolatini, trimite direct la divinitate, la zeu, la Dumnezeu. Rădăcina indoeuropeană este *dyeu- care înseamnă strălucire și care a dat și zeu și zi. De altfel, nu întâmplător, fiecare zi este dedicată unui zeu (Jupiter, Marte, Venus, Mercur, Artemis, sâmbătă de la sabat, duminică de la domn, ziua Domnului, dominus dies). Calendarul religios dedică fiecărei zile câte un sfânt, sfințește, consacră ziua, arătând astfel că divinitatea este actuală, mereu prezentă si, invers, că prezentul ține de divinitate. Că avem clipe bune și mai puțin bune, zile proaste și fericite? Da, dar asta nu dovedește mai puțin zeitatea zilei, căci zeii ne pot fi favorabili sau nu…

Prezentul își arată natura divină în felul în care si-o arată de obicei zeii – prin evanescență, dispărând de îndată. Noi, oamenii obișnuiti, avem acces la divinitatea clipei prin acest fenomen al instituirii-disparente, al constituirii-destitutive, dacă mai suportați niște barbarisme în plus. Semnul de recunoaștere al prezenței zeului este, după Homer, tocmai acesta: dispariția. Cum își dă seama un muritor că i-a vorbit un zeu, Atena fecioara de exemplu, ascunsă în trupul unui om obișnuit? Prin faptul că dispare, se evaporă imediat ce livrează mesajul, nelăsand în urmă-i decât o suavă ceață. Este exact ce se întâmplă cu clipa prezentă. Ea își face apariția dispărând, este o apariție disparentă. Noi avem acces imediat la divinitatea clipei căci în mod imediat ea se misterifică, devine instantaneu inaccesibilă. Putem spune despre ea că este și că a fost, că e simultan aici și dincolo, căci nu o putem niciodată prinde sau opri deși se arată într-o deplinătate incontestabilă, masivă, impunătoare, radical-reală. Dacă actualitatea este divină, nu mai puțin adevărat este că divinitatea are o infinitate de aspecte, de fețe, de avataruri, de ipostaze, căci ea mă întâmpină în fiecare moment cu un alt chip, cu o altă față. Tindem însă să realizăm, ca și personajele lui Homer, că avem de a face cu o zeitate numai prin amintire, prin fața trecută a divinitatii, prin faptul de a fi trecut, de a nu mai fi de față, prin aburul pe care-l lasă in urmă. Timpul este un zeu care se joacă, spune Heraclit. Jocul lui este de-a ‘v-ați ascuns’. Nouă ni se revelează divinitatea la și prin trecut, tindem să ignorăm prezența ei în momentul de față, în ciuda eforturilor celor câțiva maeștri spirituali în a ne lămuri în acest sens. Ne dăm seama că am avut de a face cu un zeu – tocmai pentru că a trecut, fără să ne treacă prin cap că el este încă de față, sub un alt chip.

(Temporalitatea redă de altfel ambivalența profundă a sacrului – cel ce naște și distruge, misterul său cutremurător.)

[1] https://www.etymonline.com/word/*dyeu-

sursa imaginii: https://www.amazon.com/Raymon-Troup-Studio-Generations-12×12/dp/B018UXKPX0?th=1