Celor născuți în exil
Dacă, așa cum se întâmplă uneori, simți și tu că ești un străin printre ai tăi și dacă nu știi care e țara unde ți-ar fi bine (căci unde ți-e binele, acolo ți-e patria) iată cum ar trebui să te orientezi în lumea largă.
Nivelul de confort, de siguranță și de bunăstare nu este un factor universal decisiv, așa cum consideră „spiritul” unei epoci prea de tot pragmatistă. Nivelul de trai este hotărâtor doar în anumite cazuri, și nici acolo doar din rațiuni ale… minții, ci poate din adânci și neștiute rațiuni ale inimii.
Aceste rațiuni ale inimii trebuie să fie hotărâtoare. Ele ar trebui să te facă să-ți alegi locul, loc în care te vei sălășlui după profilul lui „sentimental”, după rezonanța și compatibilitatea afectivă pe care o ai cu el. Ești, negreșit, cetățean al lumii, dar pe lângă această cetățenie „mentală” care-ți permite să umbli și să vorbești liber, să nu-ți fie străin nimic din ce-i omenesc, să ajungi la aceleași rezultate ale calculelor și la aceleași concluzii ale raționamentelor, mai ai o cetățenie, o cetățenie afectivă care te face să te simți mai bine într-un anumit peisaj decât în altul, să te simți, la o adică, congener cu oamenii din capătul celălalt al lumii, grație unui etos comun sau, mai curând, grație unui anumit melos al așezării lor în lume.
În cazurile fericite, majoritare, oamenii se nasc deja cu o predispoziție afectivă la „spațiul” în care apar, cu o „matrice stilistică” inconștientă care-i face să adere la „mediul”, la habitatul natural-cultural – „peisajul este o stare de spirit”! – dominat de un anumit sentiment sau, măcar, de o anumită tonalitate afectivă. Acest sentiment, această tonalitate afectivă produce și nostalgia în cazul unor expatriați… normali. Ei simt că le lipsește un anumit aer, o anumită vibrație a aerului în lipsa căreia sonurile nu ating pragul cântului și nu-și mai recunosc ecoul.
Dar mai sunt și alții, născuți „greșit”, inadecvați „stilistic”, monștri spațiali, cu un „sentiment” diferit sau chiar incompatibil cu peisajul și cu lumea în care au fost aruncați. Bastarzi neștiuți, purtători ai unor orizonturi lăuntrice vagi, intruși în propria lor genealogie…
Orientarea spre acasă ar trebui să țină seama, în cazul lor, de ceea ce spune diapazonul lovit de sufletul lor: un suflet cu o tonalitate melancolică se va otrăvi într-un peisaj cultural jovial chiar dacă s-a născut în el, așa cum un copil e, într-o sarcină toxică, otrăvit de propria lui mamă. La fel se va simți un suflet entuziast și înalt, cald și elansat dacă va avea nenorocul să crească înecat în lichidul amniotic al jalei. Caută sunetul cel mai potrivit sunetului tău sufletesc – acolo îți vei găsi casa, chiar dacă alte părți ale lumi sunt mai atrăgătoare, mai bogate, mai glorioase. Poți fi fericit într-o țară săracă, dar cu care te afli în con-sonanță afectivă, și nefericit într-o țară puternică și glorioasă, dar cu care te afli în disonanță afectivă, chiar dacă te-ai născut acolo, vezi cazul lui Gaugain.
Dar nu e suficient să rămânem la categoriile mari ale sentimentelor, căci tristețea și melancolia sau bucuria și entuziasmul sunt modulate într-o tonalitate particulară în spații acustice diferite. Și cât de fals suna cuvântul „dor” în rostirea acelui român care, fără să știe, purta în suflet sunetul „fado” al unor orizonturi sfâșiate pe care, zadarnic, se străduia să-l traducă în trilurile îndoielnice ale doinei. Din această incompatibilitate afectivă cu un anumit spațiu, cu un spirit al locului și cu o anumită limbă se nasc adevărate minuni de expresivitate, așa cum este cazul lui Eminescu care a pus pe „notele” limbii române un sentiment – Weltschmerz – complet străin „spațiului mioritic” unde, conform lui Lucian Blaga, până și transcendentul este considerat vecin. Eminescu este intraductibil tocmai pentru că poezia lui este deja o traducere a unui sentiment străin meleagurilor limbii sale.
Înainte să pleci în căutarea lui „acasă” ascultă sunetul spațiilor lumii, melodia peisajelor lor. Te vei regăsi poate în cântecul mongolez, Bogino duu, sau în sunetele balalaicei rusești, în grecescul rembetiko, în șansoneta franțuzească sau în muzica country – și încă, poți merge și mai departe, căci fiecare spațiu are un sunet aparte, căci toate genurile amintite sunt „etnice” într-un sens larg, ele particularizându-se de la o regiune la alta sau de la o insulă la alta… Desigur, e posibil ca acest „sunet” propriu să se regăsească în melodia unui anumit loc din propria țară, diferit de locul în care te afli.
Când ți-ai găsit sunetul adevărat al sufletului tău – și știi că l-ai găsit prin voluptatea pe care ți-o va declanșa ascultarea melodiei unui anumit loc – trebuie să mergi acolo, chiar dacă nu știi nimic despre cultura, despre limba sau istoria lui, chiar dacă nu vei fi știut nici unde se află, nici măcar că există. Vei merge acasă!
sursa imaginii: De la Giovanni Dall’Orto – Operă proprie, Attribution, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1303452
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 