Alexandru Ionașcu

Dacă s-a întâmplat vreodată să te gândești la filme controversate, probabil că primele exemple care-ți vin în minte sunt lung-metrajele grupului Monty Python, care se salvează, oarecum, prin satira socială, dar sunt datate prin provincialismul expus de scheciurile din Flying Circus sau Monty Python the Holy Grail, în timp ce The Life of Brian este datat prin faptul că Europa vestică este în mare parte laicizată, deci nu mai are sens să ne amuzăm pe seama creștinismului. Înainte de-a mai continua, ar trebui să ne întrebăm – ce este corectitudinea politică? Cel mai simplu răspuns, ceea ce trece drept corectitudine politică semnifică schimbarea atitudinilor și apariția unor noi sensibilități care nu mai dorește să perpetueze prejudecățile și ura din trecut din limbajul discriminatoriu și ofensator la adresa unor grupuri vulnerabile precum oamenii cu dizabilități, cei LGBT sau minorități etno-rasiale. Realitatea din spatele noilor sensibilități înseamnă diversificarea societății prin extinderea drepturilor civile și apariția rețelelor sociale, care au extins accesul la dezbaterea socială și au fost atacate de adepții elitismului din secolul trecut – să ne amintim opiniile clasiste ale lui Umberto Eco despre internetul care a dat dreptul la cuvânt unor legiuni de imbecili. Dar dacă ar trebui să fim cu toții respectuoși față de ceilalți și să evităm orice jignire, de ce există acest termen atât de negativ, cu aluzii conspiraționiste, și obscur în același timp? Ei bine, singurul răspuns este că această sperietoare este o invenție a dreptei reacționare, care căuta un nou dușman după dispariția socialismului sovietic. Lăsând la o parte umorul depășit și jignitor al celor de la Monty Python (să ne amintim nenumăratele scene xenofobe clasiste și rasiste din Fawlty Towers, serialul-vehicul pentru John Cleese), vom discuta despre primul film al unui regizor iconic și inovator precum Mel Brooks. Un regizor care a inventat parodia cinematografică, însă The Producers, filmul său de debut din 1967 va dezgusta aproape întreaga critică a vremii și va fi apreciat drept una din cele mai amuzante comedii americane abia decenii mai târziu. Până atunci, criticii vremii foloseau doar sintagme precum „prost gust” sau ,,insensibilitate culturală”, iar filmul, în multe privințe este așa, la fel cum este puțin probabil că un asemenea film s-ar mai filma acum. Dar să vedem despre ce este vorba.

Un producător de teatru falimentar pe nume Max Bialystock, în urma unui șir de spectacole eșuate și nevoit să aibă relații cu femei în vârstă pentru a-și finanța spectacole ce probabil că la fel nu vor avea succes, descoperă o metodă de-a se îmbogăți rapid. Întâlnindu-l pe Leo Bloom, un contabil nevrotic, află că poate câștiga mult și dacă un spectacol produs de el va eșua, așa că Max Bialystock și Leo Bloom (interpretat de Gene Wilder, un veteran al primelor filme regizate de Mel Brooks) încep odiseea găsirii celei mai proaste  piese de teatru scrisă vreodată. Cei doi vor găsi un regizor travestit, considerat de Max Bialystock drept unul dintre cei mai slabi, și un fel de dramaturg bizar, adică un nazist dement care nu-și ascunde simpatiile și are o piesă-muzical care-l glorifică pe Hitler. Dacă până acum nu sunteți oripilați, lucrurile vor deveni și mai de neacceptat în momentul în care în centrul spectacolului va fi un Hitler hippiot, această parte a spectacolului celor doi fiind și cea care va atrage aprecierea publicului. Deoarece publicul aplaudă musicalul atât de dubios, schema de câștig rapid imaginată de Leopold Bloom și Max Bialystock eșuează  și cei doi ajung să monteze spectacole la închisoare (o temă care va apărea peste trei decenii în ultimul episod din Seinfeld).

În ciuda unor segmente umoristice, sau chiar din cauza acestora, ritmul alert al filmului și interpretările exagerate fac The Producers o experiență greu de digerat, cu versuri precum ,,don’t be stupid, be a smartie come and join the nazi party” sau ,,springtime for hitler and Germany, winter for Poland and France’’. Dacă piesa fictivă  era scandaloasă și inacceptabilă chiar și acum șase decenii (după cum ne arată privirile șocate ale spectatorilor veniți să vadă musicalul), acum filme care caută să lupte contra extremismului de dreapta nu ar funcționa deoarece umorul nu este neapărat universal, ci presupune modelare din partea unor condiții sociale – de unde și interminabilele discuții despre noile generații prea sensibile care îi lasă pe comedianții stand up fără activitate. La fel cum dreapta conservatoare se teme că dispare libertatea de expresie, adică capacitatea reacționarilor de-a discrimina categorii întregi pe bază clasă, gen, rasă și orientare sexuală, așa cum a făcut dreapta dintotdeauna. Adevărul este că, în prezent, umorul este la fel de subscris de inegalități ca și cotidianul – să te amuzi pe seama cuiva defavorizat sau pe seama unor trăsături fizice va trăda, în cea mai mare parte a cazurilor, doar prejudecăți internalizate. Satira ar putea fi îndreptată împotriva celor puternici și privilegiați, la fel cum prezentarea naziștilor drept stupizi și incompetenți (tematică din anii ’60 introdusă de un serial puțin cunoscut numit Hogan’s Heroes, în care prizonieri aliați reușesc să conducă un întreg lagăr german de prizonieri, prin simplul fapt că temnicerii lor din armata germană sunt incapabili să descopere celula de rezistență aflată fix sub nasul lor) nu este deloc o cale eficientă de-a lupta contra extremei drepte contemporane.

Ar mai trebuie menționat că rolul lui Max Bialystock este interpretat de Zero Mostel, cunoscut actor de teatru și comedian de la jumătatea secolului trecut, dar și o victimă a vânătoarei anticomuniste de la începutul anilor ’50, în timpul căreia cariera i-a fost blocată vreme de peste un deceniu. Zero Mostel poate fi recunoscut ca Hecky Brown, scenaristul blacklisted (trecut pe lista neagră) în The Front, alături de Woody Allen. Văzut în aceste timpuri, putem remarca cum primul film al lui Mel Brooks deschide câteva drumuri și tematici – cea mai importantă direcție deschisă este filmul parodic, acela care imită diverse genuri atât pentru deconstrucție satirică, ci și pentru omagiu. Tematici ar fi actori nevoiți să se reprofileze la închisoare și să se evite comercializarea exagerată a teatrului.