– Dacă foarte mulți oameni doresc să lucreze în justiție, dovadă numărul mare de candidați la Drept, înseamnă că există o cerere mare pe piața locurilor de muncă, e adevărat?
– Precum spui!
– Dar acolo unde există cerere înseamnă că e o lipsă sau un exces?
– Cred că îți râzi de mine, Socrate, e limpede ca lumina zilei că e vorba de o lipsă!
– Recunosc că dacă nu mi-ai fi spus-o aș fi rătăcit multă vreme căutând un răspuns prin multe și ocolite întrebări, căci știi care-mi este meteahna: nu pot să mă mulțumesc cu ceea ce îmi apare chiar și mie ca lumina zilei până ce nu supun acel lucru la multe întrebări. Iar dacă însuși mărețul Apollo ar întârzia la o asemenea descoasere din parte-mi, mă tem că nu am mai vedea niciodată umbrele serii căzând. Așadar, răspunde-mi în continuare, prea-înțeleptule, încrezându-ne în puterea zilei de a-și urma cursul ei, fără a o întârzia noi cu între-vorbirea noastră.
– La ce vrei să-ți răspund, Socrate?
– Aș vrea să mă asigur că, în domeniul dreptății, cererea ține de o lipsă și nu de un exces.
– Și cum ar putea excesul să ducă la o cerere în domeniul dreptății când în toate celelalte domenii excesul produce dezinteres și devalorizare a lucrului prea răspândit, dacă nu chiar dorința de a-l stârpi?
– Presupui atunci că cei care vor să lucreze în justiție sunt atrași de scăderea dreptății?
– Întocmai!
– Scăderea dreptății poate fi numită altfel decât nedreptate sau putem găsi un cuvânt intermediar așa cum îi spunem scăderii luminii crepuscul iar nu întuneric?
– Bună întrebare, dar oricât m-aș gândi nu găsesc un cuvânt care să corespundă, în domeniul dreptului, crepusculului, ci doar termeni opuși: drept-nedrept, bine – rău, adevărat – fals, just – injust.
– Dar dacă e așa precum spui, și numai lipsa, iar nu plinul și cu atât mai puțin prea-plinul, poate produce o cerere, iar în domeniul dreptului nu există noțiuni intermediare asemănătoare apusului ori răsăritului, înseamnă că cei care vor să ajungă magistrați sunt atrași nu de dreptate, ci de nedreptate?
– Deși e uimitor ce spui, pare că așa reiese din discuția noastră.
– Atunci nu ar fi mai just ca Facultatea de Drept să se numească Facultatea de Nedrept sau Facultatea de Nedreptate?
– Par că îți râzi de mine. Căci tot la fel de bine ai putea spune că medicina este o facultate de nesănătate…
– Să cercetăm, într-adevăr, dacă așa este, fără să ne temem că încetinim prin aceasta noi cursul zilei căci, iată, amiaza e în toi și soarele însuși pare a se fi oprit în loc.
– Să cercetăm, cum zici, Socrate.
– Este nedreptatea asemănătoare bolii?
– În multe privințe așa pare să fie.
– Așa îmi pare și mie cu adevărat – căci o cetate guvernată nedrept este în multe privințe asemănătoare unui corp bolnav.
– Precum zici.
– Dar sunt ele asemănătoare în felul în care spunem că seamănă două picături de apă fără să distingem între asemănător și cel cu care se aseamănă?
– În ce fel, Socrate?
– Iată cum: spunem despre un copil că seamănă cu părintele lui, dar nu și despre părinte că seamănă copilului său, ci doar că fiul lui îi seamănă.
– Așa este.
– Și la fel spunem despre oameni că seamănă zeilor, dar nu că și zeii seamănă oamenilor fără să comitem un act de impietate, precum în multe rânduri a făcut Homer.
– De acord! Dar în afară de aceste exemple, nu văd cum alte lucruri pot să fie asemănătoare altfel decât simultan și reciproc.
– Să continuăm deci să cercetăm. Spune-mi, ai văzut pe cer nori alcătuind diferite formațiuni care ni se par a avea diferite înfățișări – fie cai înspumați, fie chipuri cunoscute sau obiecte?
– Desigur, oricine îți poate spune că avut asemenea impresii.
– Îți amintești ca, privind cerul, să fi spus: iată, acest nor seamănă cu fratele meu; și uite, dincolo – iat-o pe mama mea?
– Chiar dacă nu în acest fel, mi s-a întâmplat să văd asemănarea dintre nori și chipuri cunoscute – frați, prieteni, unchi, ba chiar sclavi sau hetaire.
– Prea bine, înseamnă că ai spus atunci tot de atâtea ori: iată acest frate, acest prieten, acest unchi, acest sclav sau această hetairă seamănă… cu niște nori!
– Pe câine! Niciodată nu am rostit asemenea cuvinte nebunești.
– Și totuși așa ar fi trebuit să se întâmple dacă ar fi fost adevărat că – în afara comparației dintre zei și oameni și dintre părinți și copii – în toate celelalte privințe lucrurile se aseamănă în mod egal și reciproc.
– Dacă am spus asta atunci nu vreau să o repet pentru că mi-ai învederat că nu e așa.
– Așadar, dacă există lucruri asemănătoare în mod diferit, asemănătorul semănând asemănatului, dar nu și invers, atunci să vedem din nou cum se aseamănă medicina cu dreptul și boala cu nedreptatea.
– Sunt nerăbdător să vedem unde ne va duce între-vorbirea noastră.
– Cum am văzut, am putut spune că o cetate seamănă cu un corp bolnav, dar putem spune că același lucru, anume că un corp bolnav seamănă cu o cetate nedrept guvernată?
– Într-un anumit fel am putea spune, dar doar dacă adăugăm multe alte considerații suplimentare, astfel că asemănarea nu ar mai părea una la fel de naturală ca în cazul dintâi, ci artificială și în multe privințe forțată.
– Așadar putem spune ușor și fără să stăm pe gânduri că o cetate nedreaptă este un corp (social) bolnav dar nu și că un corp bolnav este ca o cetate nedreaptă sau prost condusă.
– Întocmai!
– Așadar, pe temeiul celor discutate anterior, nu s-ar putea trage concluzia că facultatea de medicină ar putea fi numită facultatea de nesănătate precum facultatea de drept ar putea fi denumită facultatea de nedreptate.
– Așa reiese.
– În plus, spre deosebire de drept unde precum ai spus nu există grade de comparație, căci nu putem spune mai puțin drept, foarte drept, prea-drept, putem spune foarte bine că un om este foarte sănătos sau mai puțin sănătos sau că are probleme de sănătate, fără să fie întru totul bolnav.
– Chiar așa cum zici. Căci de multe ori am auzit urarea și eu însumi am folosit-o adesea: multă sănătate! Dar nu i-am urat nimănui care a mers la judecată: multă dreptate!
– Atunci reiese că medicina se ocupă de sănătate și de gradele ei, tocmai pentru ca omul să nu ajungă la boală, încercând să prevină și să păstreze proporțiile umorilor în bună rânduială, pentru ca omul să poată să rămână sănătos, ba chiar să crească în sănătate sau să-și folosească sănătatea în scopuri tot mai înalte, căci una e să fii sănătos doar atât cât să te bucuri de viața petrecută într-un singur loc și alta e să fii sănătos în așa fel încât să poți colinda lumea toată.
– Nu văd nici un motiv pentru care aș obiecta la cele spuse.
– Însă magistrații nu se ocupă nici în acest fel cu dreptatea, căci nu încearcă nici să prevină instalarea nedreptății, nici să cultive simțul dreptății – toate acestea căzând în sarcina filosofilor și oamenilor politici.
– Așa este.
– De unde rezultă că magistrații se ocupă în mod exclusiv cu nedreptatea, fiind atrași sau chemați doar de lucrurile și faptele injuste, nedrepte și rele – deja petrecute – fără să încerce să-l îndrepte pe făptaș, ci ocupându-se doar de pedepsirea acestuia și excluderea lui din cetate. Dacă l-am compara încă o dată cu medicul, el ar fi ca un medic care ar scoate o măsea bolnavă fără să știe cum să îngrijească ceilalți dinți ca să nu ajungă la carii, ar fi ca un stomatolog care nu ar ști decât să scoată dinții din gură.
– Într-adevăr, așa pare.
– Atunci tinerii care se îndreaptă acum spre Drept sunt atrași de dreptate sau de nedreptate?
– Mă uluiește claritatea cu care apare acum, Socrate, că toți acești tineri care vor să devină magistrați sunt atrași mai mult de nedreptate decât de dreptate și că facultatea pe care o urmează ar trebui să se numească Facultatea de Nedreptate.
– Pe câine! Și mie îmi pare că este atât de uimitoare concluzia noastră, deși evidentă ca lumina zilei, că îmi vine să spun – deși o văd cu claritate în fața ochilor – că așa ceva nu există, mai mult, că așa ceva nu este posibil.
– Și totuși așa pare să fie, Socrate, dacă nu vom fi greșit ceva în cursul între-vorbirii noastre.
– Și ca și cum nu ar fi îndeajuns de uimitoare concluzia la care am ajuns se adaugă la ea ceva care-i sporește grozăvia: nici în timpul facultății, nici după – acești magistrați nu deprind filosofia, ba chiar învață să o disprețuiască sau să o urască deși, cum am văzut, filosofia este, în afară de politică, singura activitate al cărei scop este binele și dreptatea, cultivarea simțului dreptății și prevenirea instalării nedreptății. Doar că, fără filosofie, și oamenii politici ajung să comită nedreptatea și, neștiind ce este binele, ajung să facă răul.
– Nu pot să te contrazic.
– Caută deci dacă poți să aduci vreo obiecție celei de-a doua concluzii care se desprinde din între-vorbirea noastră. Dacă nu cumva ai uitat de unde a pornit discuția de față…
– Amintește-mi tu în caz că tu însuți nu ai uitat…
– Dialogul nostru a început de la numărul mare de candidați la Drept. Spuneam că acest număr mare se datorează cererii de pe piața locurilor de muncă în domeniul magistraturii. Însă cererea înseamnă lipsă, iar lipsa în domeniul dreptului o definim ca nedreptate. Reiese așadar că într-o societate în care există un asemenea interes pentru Drept dreptatea este mai curând absentă, adică există un nivel foarte ridicat de nedreptate.
– Întru totul așa îmi apare acum și mie.
– Atunci cred că pe bună dreptate mai putem trage și o altă concluzie din moment ce am stabilit că între toate domeniile – doar filosofia se ocupă cu adevărat de dreptate.
– Care să fie aceea?
– Cred că putem spune că într-o societate în care interesul pentru Drept este foarte crescut, interesul pentru Filosofie este foarte scăzut.
– Într-adevăr, chiar azi m-am întâlnit cu un prieten care-mi spunea că locurile la Filosofie au rămas de ani buni neocupate.
– Iată deci că și faptele confirmă concluzia la care am ajuns numai prin puterea raționării. Ne putem da seama din numărul de candidați și absolvenți de Drept – de creșterea nedreptății într-o societate și de scăderea interesului pentru filosofie, singurul domeniu care se ocupă de cultivarea simțului binelui și dreptății în om, de prevenirea înfăptuirii răului și de recuperarea celui care l-a înfăptuit.
– Dar dacă spui că filosofia îl recuperează pe cel rău, nu faci oare aceeași greșeală pe care am făcut-o eu mai devreme asemănând dreptul cu medicina, anume că asemeni filosofia cu medicina?
– În nici un fel. În primul rând pentru că după cum s-a putut vedea „dreptul” la care te refereai nu era nici pe departe Drept ci „Nedrept” din moment ce Facultatea de Drept a putut fi numită, cu bun temei, Facultatea de Nedreptate. Magistratul se ocupă de nedreptate și nu de dreptate. În al doilea rând, pentru că – chiar dacă dreptatea nu are grade precum sănătatea și nu putem distinge decât între drept și nedrept ca termeni opuși, totuși filosofia încă poate fi comparată cu medicina, și a și fost numită de altfel medicină a sufletului. Căci precum un medic adevărat, filosoful știe să îngrijească simțul dreptății și al binelui, să prevină, să distingă binele de rău astfel încât omul să nu poată ajunge să facă răul. Iar apoi, chiar dacă-l va fi făcut, filosoful va trata acel om ca pe un om bun, nu ca pe unul rău așa cum face magistratul – pedepsindu-l, aruncându-l în temniță sau exilându-l ori, în caz contrar, dacă-l iartă – uitând de el. Dimpotrivă, filosoful crede că răul vine din greșeală, greșeala din ignoranță, iar ignoranța se tratează prin cunoaștere și prin între-vorbire. Iar tot așa cum într-un oraș din care au dispărut medicii sau sunt într-un număr prea mic trebuie să te aștepți la un mare număr de ciocli, tot astfel când vezi foarte mulți magistrați într-o cetate trebuie să te gândești că din ea au dispărut sau sunt foarte rari filosofii…
– Într-adevăr, așa pare că stau lucrurile, Socrate. Dar iată pare că umbrele cad altfel. Pesemne vorbirea ta l-a convins chiar și pe Apollo să se pună din nou în mișcare…
sursa ilustrației: aici
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
