Horia Vicențiu Pătrașcu

              De ce ar trebui să înțelegem iubirea de sine ca pe un dat, ca pe o substanță ultimă existentă în ființa umană? Moraliștii francezi, Rousseau, dar mai târziu și Freud au căzut pradă unei prejudecăți substanțialiste și esențialiste care ignoră – orbește! – evidența orbitoare a cuvântului iubire care compune termenul în discuție. Eroare și prejudecată care coboară până la teoria platoniciană a erosului unde este subînțeles că iubitorul nu iubește pe altul decât pentru sine, pentru propriile sale avantaje, pentru… propriul său suflet.

              Iubirea de sine și dorința de nemurire proprie predetermină deci orice atracție și dorință către celălalt, orice atracție și dorință în general. Desigur procesualitatea termenului iubire este pusă în umbră, ba chiar anulată de concepția care postulează soliditatea, masivitatea, unicitatea și imuabilitatea sinelui ori sufletului. Sinele este, în această perspectivă, „piatra” de temelie a vieții noastre, corespondentul esenței pentru existență, al atomului pentru realitatea fizică, al lui Dumnezeu pentru lumea creată. Drept consecință, iubirea de sine va fi văzută ca decurgând firesc din raportarea sinelui la sine însuși, drept o emanație a ființei-pentru-sine, a conștientizării de sine sau a simplului fapt de a exista. Pe urmele lui Spinoza, ni se pare firesc ca orice existent să tindă, să vrea să-și mențină starea de existență (conatus) ca un fel de aplicare – psihică – a principiului inerției.

              În mod curios, această prejudecată s-a menținut chiar în condițiile renunțării la prejudecata sinelui imuabil, preexistent, monolitic. Prejudecata în privința iubirii de sine a supraviețuit prejudecății privitoare la sine! E uluitor să vedem și astăzi – când nimeni nu mai crede într-un sine – că oamenii continuă să vorbească despre iubirea de sine ca fiind un fapt de la sine înțeles, ca despre un element ultim și ireductibil al realității relațiilor sociale, ca explicând adicția față de „socializarea” rețelelor sociale și obsesia pentru automarketizare și autopromovare. Narcisismul este invocat în mod automat ca explicație supremă a noii ordini sociale și economice deși iluzia sinelui monolit a fost spulberată de noua filosofie și psihologie care ne-au arătat, fără putință de îndoială, că sinele este un construct social, că nu există o identitate atemporală, că ceea ce numim ființă proprie este rezultatul atâtor și atâtor interacțiuni și că unitatea eului este un epifenomen al unor procese psihice de integrare a unei multiplicități indeterminabile de alte procese psihice… Literatura postmodernă a excelat în dărâmarea mitului unității eului și sinelui, iar această nouă descoperire a pătruns atât de mult mintea omului obișnuit al acestui veac încât nimeni nu mai crede că are sau că este un eu ori un sine ci că este, asemenea unei cepe alcătuită doar din straturi de foițe, o multiplicitate fără un miez ultim, fără un sâmbure, fără o esență ireductibilă, o generare infinită (fără un generator) de suprafețe, aparențe și măști…

              Cu toate acestea, iubirea de sine supraviețuiește morții sinelui. Mutatis mutandis, e ca și cum iubirea de Dumnezeu ar supraviețui… morții lui Dumnezeu (și într-un fel putem spune că a și supraviețuit, despre această iubire rămasă fără obiect profețește – cum nu se poate mai bine – chiar acela care a declarat în termenii cei mai radicali moartea lui Dumnezeu…; astăzi foarte mulți dintre noi suntem niște mistici care nu mai pot crede în Dumnezeu – știința e prea avansată pentru o asemenea naivitate – chinuiți încă de chemarea… Lui, a Marelui Absent).

              Dimpotrivă, ar trebui să concepem iubirea de sine ca pe un proces în fiecare zi, poate în fiecare clipă reluat. Ca pe un permanent proces de seducție de sine în care ne dăm nouă înșine noi motive de a ne admira, de a ne cuceri, de a ne curta… Să fie iubirea de sine actuală una hermafrodită în care despărțirea nu mai este, ca în mitul lui Platon, exteriorizată, ci lăuntrică? Iubirea față de celălalt este un proces, de ce ar fi mai puțin iubirea de sine? De ce ar fi mai puțin problematică, disputată, reinventată și recucerită – laolaltă cu sinele pe care vrem să-l ademenim, să-l atragem, să-l prindem într-o îmbrățișare din care ni se sustrage mereu? Iar sinele iubit nu este astăzi la fel de capricios, la fel de zburdalnic, de nesupus, de infidel ca orice obiect al unei iubiri pasionale? Nu încercăm, fără succes, să-l convingem să rămână cu noi, nu vrem să-l ținem captiv, nu vrem să-i câștigăm dragostea, dragoste asupra căreia nu suntem niciodată siguri, despre care nu știm niciodată nimic? Și nu suntem noi cei mai fericiți oameni când – în sfârșit, în rare, scurte, privilegiate clipe – sinele nostru ni se dăruiește în întregime, ne răspunde cu dragoste la dragostea noastră, pare că este al nostru și numai al nostru?!

              Iubirea de sine este văzută ca un deficit al iubirii (de altul) este judecată în funcție de raportarea la celălalt, când înțelesul propriu al iubirii de sine este raportarea afectivă la propriul sine. Uităm că Narcis se admiră pe sine folosindu-se de sine – iar nu de ceilalți, ceilalți nu-i servesc ca oglindă a propriului său sine, așa cum răstălmăcim metaforizând mitul, el încearcă să se seducă pe sine și să se prindă pe sine, atrăgându-l mereu jocul mereu schimbător al apelor propriului său sine. Sinele lui Narcis este unul unduitor, ideal, tremurător, nesigur, versatil, proteic. De acest sine este îndrăgostit pasional Narcis – nu de un obiect deja dat și static.

Dar dacă, într-adevăr, iubirea de sine este un proces și nu un dat, atunci înseamnă că – departe de a fi expresia unui fel de instinct natural de conservare, de supraviețuire, ea are o adâncă menire socială; departe de a fi egoistă, asocială sau antisocială, ea este mai curând un reflex intim de sorginte și cu o finalitate socială. Căci de obicei motivele acelei seduceri de sine, ale respectului, ale aprecierii sau autoadulației sunt cele mai înalte valori ale societății în care trăim: ne place de noi înșine, ne iubim și ne apreciem atunci când reușim să descoperim ceva nou, atunci când creăm ceva, când gândim ceva profund sau când facem bine unei persoane ori societății în care trăim. Motivele pentru care ne iubim și obiectele prin care vrem să ne seducem pe noi înșine – sunt de obicei cele care ne fac respectabili în fața unui sine social, a unui ideal de sine pe care psihanaliza spune că îl purtăm în noi înșine ca supraeu. Dacă înțelegem iubirea de sine ca fiind un simplu egoism, urmărirea interesului propriu cel mai îngust – ar trebui să ne așteptăm să avem o omenire redusă la un minim de efort și un maxim de confort, o omenire formată din indivizi tolăniți în satisfacerea celor mai elementare nevoi. Or, dimpotrivă, iubirea de sine ne îmboldește să nu stăm locului, să cercetăm o problemă renunțând la somn sau chiar la hrană, ceea ce înseamnă că scopul ei este profund social, foarte asemănător cu acel „program” al insectelor sociale care le face să se sacrifice pentru binele grupului din care fac parte. La om, acest program este tocmai mult și pe nedrept blamata iubire de sine. Pentru că ne iubim pe noi înșine suntem în stare să ne dăm viața… pentru… binele social, pentru binele public. Admirația pe care vreau s-o câștig în propriii mei ochi este dată de aceleași motive pentru care întreaga umanitate m-ar admira. Iată deci că iubirea de sine este reflexul social cel mai profund, cel care ne face cu adevărat ființe sociale chiar și atunci când, în singurătate, ne batem capul pentru a scrie o carte, pentru a produce ceva frumos și bun. Iubirea de sine este „iluzia” perfectă care face ca binele general să fie perceput, receptat, trăit ca un bine individual, propriu, personal. Natura nu putea inventa ceva mai eficient decât iubirea de sine pentru o ființă socială conștientă de sine cum este omul!

sursă imagine: Narcissus-Caravaggio (1594-96) wikipedia