În contextul grevei profesorilor și al unor discuții despre rolul acestora în contemporaneitate, reiau un text mai vechi din Surâsul lui Momus. Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științele sociale (2015).

               

Motto: „O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate. Cred că am găsit un motto pentru Şcoala mea. E vorba aceasta extraordinară a lui Léon Bloy: Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”[1]                         

           

Deşi se spune că Homer e cel care „a educat Grecia”[2] – înţeleptul centaur Chiron, zeiţa Athena şi Phoinix numărându-se printre educatorii personajelor homerice (dintre care îi putem menţiona pe Ahile, Asklepios, Kephalos, Telemachos) – abia sofiştii vor transforma priceperea de a fi învăţător într-o adevărată profesie, remunerată ca oricare alta:

                „Protagoras a fost primul care a propus un învăţământ de acest fel, contra plată: nu exista înaintea lui o instituţie asemănătoare. Sofiştii n-au găsit, aşadar, o clientelă gata făcută; a trebuit ca ei s-o facă să se nască, să convingă publicul să recurgă la serviciile lor, de unde o întreagă serie de procedee publicitare”[3].

Dincolo de criticile socratice, care vizau îndeosebi conţinutul pedagogiei sofistice (relativismul epistemologic şi axiologic), această meserie şi-a dovedit, în timp, atât valoarea etică intrinsecă, cât şi utilitatea socială. Astăzi, datorită avansului tehnologic şi al democratizării informaţiei şi a comunicării, accesul la cunoaştere e foarte rapid şi ieftin. În aceste condiţii, se poate ridica un semn de întrebare în ceea ce priveşte rostul şi condiţia profesorului. La ce bun să mai mergem la şcoală? De ce să mai plătim profesorii, fie şi pentru meditaţii particulare, din moment ce există cursuri fără profesor în atâtea domenii şi specializări: limbi străine, muzică şi chiar contabilitate?

            Dacă, la origine, rolul educaţiei era aproape exclusiv moralizator, treptat, acesta a căpătat şi valenţe ştiinţifice, în sensul modern al termenului. Însă, se pare că această tendinţă a ajuns la un punct extrem, întrucât balanţa este înclinată înspre nevoia de acumulare de cunoştinţe, iar formarea morală a elevului/studentului este trecută în plan secund. Altfel spus, societatea contemporană pune accentul pe desăvârşirea tehnică a învăţăceilor, nesocotind importanţa etică a actului pedagogic. Iar în acest sens, aversiunea faţă de educaţia publică în genere, respectiv opţiunea pentru educaţia privată la care aderase Rousseau devin explicabile.[4]

            Un punct de vedere critic – aparent, chiar mai radical decât poziţia filosofului francez – legat de modelul ideal de pedagogie ne este oferit de Constantin Noica, care visa la o şcoală în care să nu se predea, de fapt, nimic:

                „Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai «lecţii». O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală, sunt mult mai educative decât o lecţie”[5].

Fiind de inspiraţie socratică, ideea şcolii în care nu s-ar preda nimic este ironică, motiv pentru care nu poate fi contrazisă chiar atât de uşor. Să ne-amintim că Socrate spunea că ştie doar că nu ştie nimic şi că nu învaţă pe nimeni nimic, însă, cu toate acestea, avea foarte mulţi discipoli care îl însoţeau şi îl cinsteau cu o veneraţie sinceră. De aceea, inclusiv următoarele gândurile ale lui Noica trebuiesc înţelese în spiritul acelei „şcoli ironice” care se formase în jurul lui Socrate:

„ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul simţ românesc: «Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă». Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i – dacă ai de spus ceva.”[6]

Cu alte cuvinte, trebuie să provoci ucenicul să gândească şi să caute singur, nu să ştie cu precizie matematică tot ceea ce a tocit cu o seară în urmă. Şi pentru că scopul educaţiei nu e acela de a imprima în mintea şcolarilor idei clare şi distincte, ci de a-i determina să le întrezărească prin propriile forţe, se vădeşte că rostul profesorului în era comunicării facile (şi nu numai) nu are cum să fie sau să devină inactual. Mai mult decât atât, în spiritul viziunii filosofului român asupra educaţiei, se poate conchide chiar în felul acesta: dacă

„înainte exista sofistica. Învăţau oamenii cum să gândeşti despre orice şi ce să răspunzi oricui. Pe urmă, veacuri întregi, s-a învăţat retorică. Învăţau copiii cum să vorbeşti, care sunt părţile unui discurs, şi cum să spui ceva, chiar când nu ai nimic de spus. Azi […] e pedagogia”[7] la putere.

---

[1]     Constantin Noica, Jurnal filosofic, Humanitas, București, 2012, p. 26.

[2]     Platon, Republica 606 e, în Opere, vol. V, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 427.

[3]     Henri Irénée Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, vol. 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 93.

[4]     „Nu privesc ca instituţii de educaţie publică acele aşezăminte ridicole care se numesc colegii. Nu pot ţine seama nici de educaţia din societate, pentru că această educaţie, urmărind două scopuri contrare, nu atinge niciunul; ea nu e în stare să facă decât oameni dubli, care par să pună totul în legătură cu semenii lor, în timp ce orice lucru îl raportează numai la ei înşişi. Asemenea demonstraţii fiind făcute de toată lumea, nu mai înşeală pe nimeni. Sunt numai pierdere de timp.” (J.-J. Rousseau, Emil sau despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, pp. 12-13)

[5]     Constantin Noica, op. cit., p. 9

[6]     Ibidem, p. 62

[7]     Ibidem, pp. 75-76

Sursă foto: https://www.businessmagazin.ro/actualitate/sua-marea-demisioneala-a-profesorilor-a-inceput-21139730