Avem sau vedem chipuri diferite? Oricum ar fi, diferența fizionomică nu are altă noimă decât recunoașterea vinovatului. Fără „poliție” nu ar exista chipuri.
Categoriile intelectuale fără de care nu am putea zări nici un chip sunt: bănuiala, suspiciunea, dorința de a pedepsi. Anulați-le și veți vedea același chip în toți oamenii, poate chiar Chipul lui Dumnezeu sau poate Nici-un-chip, ceea ce e infinit preferabil infinității „capetelor de acuzare”, a capetelor de acuzați.
Bătrânii și bolnavii, cei care se apropie de iertarea și de liniștea absolută, încep să nu mai recunoască chipurile; nu le mai disting unul de altul: toate sunt unul, stigmatele s-au ridicat, căutătura bănuitoare și acuzatoare s-a dizolvat, ștergând toate trăsăturile, toate aceste amprente făcute pentru Procuratură sau Judecata de Apoi.[1]
Faptul că nu vedem chipuri distincte atunci când venim în contact cu rase diferite („toți negrii sunt la fel”, „toți chinezii sunt la fel”) – pledează în favoarea ideii că originea chipului este un interes judiciar din moment ce milioane de oameni care nu fac obiectul suspiciunii noastre rămân fără chip sau au cu toții același chip – indiferent.
Individuația își trage seva din conștiința învinovățitoare, din mintea acuzatoare. Adam și Eva nu aveau chip înainte de a fi acuzați și pedepsiți, ei s-au cunoscut abia după Cădere.
Iar Dumnezeu nu are chip pentru că este dincolo de Vină.
De altfel, nu este chipul cel mai urmărit „organ” de către psihologul judiciar, de către acuzator? Fiecare ridicare din sprânceană, încrețire a buzelor, fiecare clipire sunt interpretate ca semne ale vinovăției căutate.
De multe ori se întâmplă ca originea să-și exprime adevărata semnificație în rezultat, în manifestare, în acțiune, în efectele pe care le produce. „Așteaptă să crească pentru a vedea ce este!” Ei bine, avem în fotografie și în film o ilustrare deplină a acestui adevăr: utilitatea lor este profund, radical polițienească, odată cu fotografia și apoi mai ales cu camerele video, Poliția a cucerit întreaga lume. Identitatea noastră servește la a fi identificați – iată ce ne revelează tehnologia video privitor la sensul chipului nostru, la rațiunea, motivul, scopul pentru care avem o față.
Suntem înconjurați de un Ochi omniprezent – ochiul camerei de supraveghere, ochiul camerei telefonului mobil, ochiul camerei frontale a laptopului, ochiul sateliților[2] de comuncații care împânzesc orbita Pământului, ochiul dronelor! Trăim acum cu adevărat într-un Panopticum pentru care Dumnezeu însuși ar putea fi invidios. Inventatorul fotografiei a făcut sevicii nemărginite Poliției![3]
Mai mult, ne-a transformat pe toți în agenți ai ei, căci fiecare dintre noi o slujim în felul nostru – fotografiem în neștire, postăm pozele pe care le facem pe internet etc. etc.
De unde atunci portretistica?
Portretele se împart în două categorii, de neînțeles în absența categoriilor de vinovat – nevinovat. Chipurile nobile, demne, luminoase, inocente, emanând bunătate sau gentilețe, frumoase, elegante, misterios-surâzătoare, inspirând liniște, împăcare, resemnare ori scufundate în meditație sau rugăciune, extaz sau joc, angajate într-un război drept ori îndulcite de voluptatea dragostei – toată această varietate de chipuri excede simpla bipartiție estetică frumos / urât și o evocă pe aceea morală: bun / rău. Căci chipurile frumoase sunt doar o simplă clasă între, am văzut, atâtea altele. Ele nu pot fi percepute estetic în absența binomului vinovat-nevinovat. Aceste chipuri sunt bune, își arată nevinovăția (cu toate nuanțele, variațiile și ramificațiile ei). Ele plac în măsura în care dezamorsează suspiciunea, contracarează intenția funciar acuzatoare a prosoposcopiei (privirea chipului), efectul este acela de ușurare, eliberare, destindere, bruscă relaxare ca atunci când corpul nostru se pregătește și încordează pentru o presupusă greutate sau o lovitură care se dovedește în momentul primirii ei ca fiind foarte ușoară, ca atunci când așteptându-ne să înfruntăm un pericol, el se împrăștie într-o surpriză plăcută sau ca atunci când o palmă se transformă pe neașteptate într-o mângâiere.
Chipul „frumos”, cu adevărat frumos al portetisticii este de fapt un chip bun, un chip care-și arată nevinovăția, care-și demonstrează prin liniile feței sau prin postură ori privire – nevinovăția. Fără categoria vinovăției însă el nu ar putea fi nici nevinovat, deci nici bun și frumos, de unde deci primordialitatea privirii acuzatoare, a intenției culpabilizatoare a privirii sub care se constituie chipul.
Cea de-a doua categorie a portretisticii este alcătuită din chipurile vinovate, unde hidoșenia trăsăturilor este doar o clasă, căci mai întâlnim frumusețea diabolică a lui Lucifer sau înțepătura aproape insesizabilă pe un chip de altminteri armonios, înțepătură a vicleniei ori invidiei, ori acel semn al trădării pe care mintea noastră îl așază, retrospectiv, prin deducție, pe chipul unui Iuda – identic, antropometric vorbind, cu al apostolului pios care va fi fost vreme îndelungată. În cazul lui Iuda – constată și Umberto Eco – urâțenia este „atribuită”, construită de mintea noastră din considerente morale. Dacă acesta este Iuda, atunci el trebuie să fie urât – și deși înaintea identificării sale îmi părea ca oricare dintre ceilalți apostoli, de îndată ce-l recunosc sau mi se spune că îl am în fața ochilor pe Iuda – nu voi mai vedea decât una din cele mai oribile întruchipări ale monstruosului.
Desigur, o întreagă panoplie de chipuri diforme – cele din galeria unui Bosch de pildă – vin să rezolve cât se poate de simplu dilemele privitoare la categoria în care trebuie plasată o față: urât= rău și vinovat.
Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray expune cât se poate de limpede fundamentele portretisticii: un portret ne arată vinovăția, respectiv nevinovăția unui om, inocența sau păcătoșenia lui, bunătatea sau răutatea.
Dumnezeu găsește de cuviință să însemneze chipul lui Cain – stigmatizat deja prin crima comisă pentru a nu fi ucis. Un stigmat suplimentar destinat să neutralizeze dar și să întărească stigma fratricidului ca și cum ar fi de la sine înțeles că chipul este oglinda fidelă a faptelor și gândurilor primilor oameni. Oricum, „semnul” pus de Dumnezeu pe chipul lui Cain ne atrage atenția că avem de a face cu un chip de două ori stigmatizat și că, odată cu Cain, chipul uman intră în destinul său istoric: acoperirea și deconspirarea, disimularea și demascarea, învinovățirea și rușinea, plecarea privirii și scrutarea sfidătoare vor fi termenii unei dialectici nesfârșite, cu atât mai tensionate și insolubile cu cât – spre deosebire de restul trupului pe care Adam cu atâta simplitate paradisiacă a știut să-l acopere – chipul nu poate fi îmbrăcat. Blestemat la o nuditate absolută, la o expunere permanentă în fața unei ubicue priviri rechizitoriale – acest chip strigă după dezvinovățire, acest chip solicită să i se recunoască inocența sau măcar să i se acorde iertarea! În același timp, ochii-i iscodesc, furtiv, semnele incriminatorii de pe fețele celorlalți…
[1] Nu ar putea fi puse oare în legătură prosopagnozia (orbul fețelor, imposibilitatea de recunoaștere facială a unei persoane, inclusiv a propriului chip) cu slăbirea mecanismului de autoprotecție definit de identificarea unui posibil pericol? Ar trebui verificată judecata morală a porospagnozicului, capacitatea lor de a distinge între categoriile de „bun” / „rău”, „suspect” / „inocent”, „vinovat” / „nevinovat”. În definitiv, rațiunea biologică pentru care animalele sociale și în special oamenii disting trăsăturile faciale nu poate fi alta decât aceea de a discrimina între acei indivizi care le sunt favorabili sau nefavorabili, „buni” sau „răi” – rădăcină a valorizării morale ulterioare: vinovat – nevinovat.
[2] Definiția etimologică a satelitului este: însoțitor, gardian, paznic sau chiar complice la o crimă.
[3] „Fotografiile furnizează dovezi. Lucururile despre care auzim, dar pe care ne este greu să le credem, par demonstrate când le vedem într-o fotografei. Una dintre funcțiile fotografiei este cea de document care incriminează. Utilizate inițial de poliția pariziană, în timpul arestărilor sângeroase ale comunarzilor cin iunie 1871, fotografia a devenit un instrument de supraveghere și control al populației din ce în ce mai mobile.” (Susan Sontag, Despre fotografie, trad. din limba engleză de Delia Zahoveanu, Editura Vellant, 2014, p. 14)
sursă imagine: Caïn venant de tuer son frère Abel by Henri Vidal, Tuileries Garden, 18 July 2017.jpg
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
